Cum s-a ales praful de Peru. Mario Vargas Llosa în „Conversaţie la Catedrală”

Conversaţie la Catedralăa apărut în 1969 şi este considerată una dintre cele mai importante lucrări ale romancierului şi eseistului Mario Vargas Llosa. Romanul poate fi considerat o monografie a Peru-ului, căci surprinde în profunzime toate aspectele socio-politice din anii 1950, de la sfârşitul conducerii lui Bustamante şi începutul dictaturii militare a lui Odria până la înlăturarea acestuia şi instaurarea lui Belaunde.

Când viaţa ţi se compune dintr-un amalgam de iluzii, amăgiri, decepţii şi eşecuri, când constaţi că lumea înconjurătoare este iremediabil determinată să rupă orice bariere ale moraliăţii şi eticii, renunţi să mai lupţi pentru vreo cauză şi tot ce îţi rămâne de făcut este să aştepţi. Să aştepţi să nu se întâmple nimic. Aceasta este, pe scurt, imaginea societăţii peruane, endemic şi ireversibil viciate pe toate palierele, prezentată în romanul lui Mario Vargas Llosa, Conversaţie la Catedrală.

În Lima, atmosfera citadină este dominată de lipsa acută de speranţă, cauzată de tot ceea ce poate fi mai reprobabil într-o societate:corupţie, imoralitate, discriminare, sărăcie, depravare, criminalitate. Politicieni, capitalişti, studenţi socialişti, servitori, prostituate şi muncitori, toţi au aceleaşi atitudini, sunt complici la săvârşirea aceloraşi nedreptăţi, iar singurul om care pare să fi rămas onest este înăbuşit şi obligat să se plafoneze unui mediu mediocru.

Istoriile încrucişate spun povestea Peru-ului acelor ani reflectată prin experienţele a patru personaje principale:Santiago Zavala-personaj inspirat de experienţa lui Llosa din timpul studenţiei la Universitatea Naţională San Marcos-Ambrosio, Cayo Bermudez şi don Fermin. Prin portretizarea vieţilor protagoniştilor se etalează o perspectivă largă asupra tuturor mecanismelor corupţiei ce menţineau dictatura lui Odria, asupra apatiei liderilor politici şi a incapacităţii cetăţenilor, neobişnuiţi cu exerciţiul democratic, de a se opune practicilor odioase ale elitei politice şi economice. Cert este că „se-alesese praful din Peru”, „cândva, într-un moment anume;nimic de făcut”.

În Peru, adevărul capătă noi valenţe, devine mobilul unor căutări care, treptat, nu fac decât să confirme marea înfrângere atât a lui Santiago – ultimul inocent – cât şi a Peru-ului. Tânărul Santiago se revoltă împotriva opţiunilor politice ale tatălui său, Fermin Zavala, odriist, şi crede că adevărata sa vocaţie politică este reprezentată de marxism. Urmează cursurile la o universitate de larg acces public, printre cholos, categorie socială inferioară, înscrierea în organizaţia comunistă Cahuide, reuniunile clandestine, organizarea unei revolte înăbuşite brutal, resimţirea represiunii guvernamentale, nesiguranţa şi decepţia. Convins că în Peru succesul social poate fi obţinut numai prin recursul la corupţie, Santiago alege să eşueze din acest punct de vedere, în schimbul păstrării demnităţii – „Norwin:Pagina editorială este sfârşitul, Zavalita. Ca mâine te văd avocat, lăsându-te de ziaristică. Parcă te văd ajungând burghez;Santiago:Am împlinit treizeci de ani. Cam târzior să mai devin burghez.”

Devine, însă, un individ frustrat, fără nicio iniţiativă de a-şi depăşi condiţia socială, dar altă alternativă nici nu are într-o lume care se împarte în frustraţi şi ticăloşi. Apoi, apar neinteresante chiar şi ştirile despre revenirea în legalitate a comuniştilor şi a apriştilor (APRA – Alianţa Populară Revoluţionară Americană), despre lovitura de stat pe care Coaliţia o organizează împotriva Partidului Restaurator Odriist şi plecarea din guvern a principalului factor de susţinere a dictaturii, Cayo Bermudez.

Antitetic sentimentelor politice oneste ale lui Santiago, don Fermin un individ versatil şi perfid, cu abilitatea de a se adapta noilor realităţi sau de a le înlocui cu unele conforme cu propriul interes:capitalist cu profituri mari într-o economie relativ liberă, promovată, în prima fază, de guvernul lui Odria, politician abil ce reuşeşte să încheie afaceri rentabile cu statul şi cu investitori americani. Dacă, la început, don Fermin se arată susţinător al regimului şi, în principal, al lui Cayo Bermudez, motivat de prosperitatea sa financiară, după ce starea economică se destabilizează, finanţează, într-o Coaliţie, organizarea unor revolte sociale în urma cărora acesta să fie înlăturat de la putere. Dar ce era dincolo de aparenta fericire, de succesul şi prestigiul social? În lumea interlopă şi în rândul prostituatelor era cunoscut sub denumirea de Bulgăr de Aur, avea periodic înclinaţii homosexuale şi ajunge să fie şantajat de fosta amantă a lui Cayo Bermudez, căzută în mizerie.

Cayo Bermudez reprezintă tot ceea ce era viciat în societatea peruană – corupţie,  manipulare, imoralitate, cinism, toate concentrate în mâinile puterii. Şi deşi pare un personaj antrenat cu cerberii, este singurul despre care se ştie cu siguranţă că a fost inspirat de realitate, Mario Vargas Llosa, în vremea studenţiei, ajungând să îl cunoască personal pe ministrul afacerilor interne din guvernul lui Odria.

Un paradox al parcursului social în Peru este surprins de legăturile dintre Ambrosio şi Cayo. Deşi împart aceleaşi istorii din tinereţe, venind din acelaşi oraş, băieţi de origine umilă, ascensiunea fiecăruia ia o direcţie diferită. Ambrosio este un zambos, un negru ce aminteşte de descendenţa amerindiană şi africană, sortit unui destin obscur, în timp ce Cayo, deşi este un cholo, cunoaşte un viitor strălucit. Societatea peruană discrimina necruţător, dar şi recompensa pe aceia care ştiau să îi supravieţuiască reuşind să se folosească de toate practicile mişeliei.

Peru este o lume antagonică normalităţii, în care factorii sociali general acceptaţi creează legături sociale cu rol contradictoriu:diferenţele rasiale separă, preferinţele politice divid, gradele de rudenie înstrăinează, problemele financiare distanţează, iar statutul social izolează. Relaţiile dintre victimă şi asupritor sunt constante şi numai întâlnirile sexuale dau libertatea de a zâmbi – chiar dacă numai pentru scurt timp. Peru-ul pare că este fără speranţă, a suferit înfrângerea finală. Kinsley Windmer aprecia că „în Conversaţie la Catedrală sensul vieţii, ca o serie lungă şi sordidă de contradicţii, se aseamănă paradoxurilor lui Dostoievski, temerilor nihiliste ale lui Conrad, aşteptărilor apocaliptice ale lui Lawrence, nimicului lui Hemingway, temerilor puritane ale lui Faulkner.”

Dar Peru-ul îşi păstrează farmecul, hipnotizează şi incită. Continuă să rămână dinamic, să provoace curiozitatea cu privire la ziua de mâine care cu siguranţă nu va fi total diferită de cea de azi, dar nici la fel. Societatea peruană viciată, coruptă – poate fi înţeleasă, dar nu poate fi schimbată – vibrează, trăieşte!, chiar dacă după propriile-i reguli barbare.