Cum a fost scufundată cea mai puternică navă din cel de-al Doilea Război Mondial

În 1939, în condiţii de maxim secret, Germania lansează la apă cuirasatul “Bismarck”, o adevărată provocare pentru marina engleză care nu a precupeţit niciun efort pentru a scufunda cel mai puternic crucişător al celui de-al Doilea Război Mondial.

Odată cu accederea lui Hitler la conducerea Germaniei şi reînarmarea celui de-al Treilea Reich, marina germană a conceput un amplu plan pentru ca până în 1947, flota germană să o egaleze ca putere de luptă pe cea britanică.

 În 1936, amiralul Erich Raeder, conducătorul marinei germane (Kriegsmarine) îi prezintă Fuhrerului “Planul Z” prin care Kriegsmarine  trebuia să îşi asigure supremaţia navală prin construcţia unor puternice şi rapide nave de luptă.  După trei ani de muncă asiduă, în februarie 1939, în condiţii de maxim secret,   Germania lansează la apă cuirasatul “Bismarck”, cu şapte luni înainte de a începe cel de-al Doilea Război Mondial.

Cuirasatul avea un deplasament de 50.153 de tone, iar armamentul pe care-l purta era redutabil:8 tunuri de 38 cm., 12 tunuri de 15 cm, şi câte 16 mitraliere antiaeriene de 105 si 37 mm. Armura de protecţie a vasului, din oţel special, era groasă de 320 mm.;aceasta îl făcea aproape de neatins într-un atac cu torpile din partea unor nave de război, singura preocupare reală pentru germani fiind un atac masiv cu bombe lansate de avioane inamice. În ciuda proporţiilor sale, vasul era capabil de o viteză maximă impresionantă:aproape 30 de noduri pe oră.

Căpitanul vasului, Ernst Lindemann, era unul dintre cei mai capabili ofiţeri ai marinei germane, celebru pentru calmul, priceperea şi talentul de a stabili cu echipajul relaţii de stimă reciprocă.

La 18 mai 1941, Bismark însoţit de crucişătorul Prinz Eugen a pornit în Atlantic în lupta împotriva convoaielor aliate realizînd un ocol mare în jurul părţii superioare a Islandei.

Marina Regală a primit informaţii despre ieşirea în larg a celor două vase germane şi a format un grup de luptă pentru a le intercepta.

Churchill: „Mă întreb ce o spune acum şacalul?” 

Pe 24 mai, Bismark a fost reperat de către puternicul vas de luptă al marinei britanice, crucişatorul HMS Hood. A urmat un scurt schimb de focuri între cele doua vase. Tunurile puternice ale lui Bismark au lovit în plin nava engleză care s-a scufundat în mai puţin de cinci minute. În aceeaşi confruntare, Bismark a avariat grav şi crucişătorul Prince of Wales.

Înfuriat la auzul acestei veşti, premierul britanic Winston Churchill a ordonat „scufundarea” lui Bismarck, pentru a răzbuna distrugerea navei amiral a Regatului Unit. Întreaga flotă britanică pleacă în căutarea lui Bismark care este localizat de aviaţia britanică. Royal Air Force reuşeste să atace il atace pe Bismark şi să îl avarieze uşor.

Totuşi, confruntarea afectase si structura de suprafaţă a cuirasatului german. Crezându-se încă la adăpost, comandantul Lindemann a luat decizia întoarcerii în portul francez Brest, pentru reparaţii.

În cursul zilei de 26 mai, un atac cu torpile lansat asupra sa de către portavionul britanic HMS Ark Royal i-a crăpat în mod superficial armura. Avioanele torpiloare îl lovesc din nou pe Bismarck în tot cursul nopţii de 26 spre 27 mai, avariându-i cârma.

Atacul decisiv a urmat în dimineaţa lui 27 mai 1941. Mai multe vase britanice, printre care cuirasatele HMS King George V, HMS Norfolk, HMS Rodney, l-au urmărit îndeaproape, torpilându-l şi bombardându–l. În aceste condiţii, fără cârmă şi cu viteza mult micşorată, cuirasatul Bismarck a primit lovitura de graţie din partea distrugătorul britanic HMS Dorsetshire. Din echipajul de 2 321 de oameni ai lui Bismarck au fost salvaţi numai 115.

La auzul veştii că Bismarck a fost scufundat, Churchill a exclamat: „Mă întreb ce o spune acum şacalul?” (Hitler).