Bombardarea Ploieştilor de la dezinformare la adevăr

Înainte ca implicarea României în al doilea razboi mondial sa fi devenit efectiva, s-au deteriorat relatiile tarii cu Marea Britanie, care se afla în razboi cu Germania înca de la 3 septembrie 1939. În iarna anilor 1940-1941, patrunderea trupelor germane pe teritoriul român a determinat guvernul englez sa rupa relatiile diplomatice cu Bucurestii. Este semnificativa împrejurarea ca, în primele luni ale campaniei din rasarit, Marea Britanie nu a manifestat nici o reactie transanta la adresa actiunilor românesti. Numai când armata româna a trecut linia Nistrului, guvernul englez, sub presiunea Moscovei, a avut un cuvânt de spus, adresând autoritatilor de la Bucuresti, la 30 noiembrie 1941, o nota ultimativa lipsita de echivoc:"Daca pâna la 5 decembrie guvernul român nu va fi oprit operatiile militare si încetat orice participare activa la ostilitati, guvernul Majestatii Sale nu va avea nici o alta alegere decât de a declara existenta unei stari de razboi între cele doua tari."Desigur, armata româna a continuat înaintarea în spatiul ucrainean, un razboi nefiind o petrecere de minori sau o nunta, din care te retragi ca sa nu te bata mama sau pentru ca ti-a ajuns cât ai chefuit. În consecinta, începând de la 7 decembrie 1941, Marea Britanie, Noua Zeelanda, Australia si Africa de Sud au declarat razboi României.

Razboi împotriva Americii!

La 12 decembrie 1941, sub presiunile conjugate ale lui Man-fred von Killinger si Renato Bova Scoppa, reprezentantii Germaniei si Italiei la Bucuresti, guvernul român s-a declarat în stare de razboi si cu Statele Unite ale Americii, actul fiind pur formal. Dupa modul brutal în care i-a tratat pe evrei, era a doua mare eroare a regimului gestionat de maresalul Ion Antonescu. De asemenea, este deosebit de semnificativ faptul ca SUA au contrasemnat declaratia de razboi în discutie abia la 5 iunie 1942, la insistentele guvernului sovietic. Primele actiuni efective de lupta armata dintre România si Puterile Aliate, cu care tara nu avea frontiere directe, s-au consumat abia în noaptea de 11 spre 12 iunie 1942, când 13 bombardiere americane Liberator, decolate din Egipt, printr-un atac total lipsit de concludenta, au încercat sa bombardeze Ploiestii, lovind la câteva zeci de kilometri alaturi. La 1 august 1943, atacul împotriva zonei petrolifere de pe Valea Prahovei a fost repetat, cu 177 aparate decolate de la Benghazi, Libia. Apoi, bombardamentele asupra României nu au fost reluate decât la 4 aprilie 1944, prima lor tinta fiind Bucurestii. Daca aviatia americana si britanica nu ar fi atacat teritoriul tarii, silind-o la masuri normale de aparare, conflictul României cu Marea Britanie si SUA ar fi ramas un conflict pe hârtie. Dar n-a fost sa fie asa.Despre raidul de la 1 august 1943, asupra Câmpinei si Ploiestilor, s-a scris o întreaga literatura, mai incitanta fiind cartea reporterilor americani James Dugan si Carroll Stewart, Ploesti, the Great Ground Air Battle of 1 August 1943. Ne permitem sa emitem pe marginea ei unele observatii. Minore în cazul reconstituirii raidului ca atare al escadrei americane decolate din Benghazi catre Valea Prahovei, inadvertentele autorilor se amplifica pâna la neverosimil atunci când este vorba despre realitatile românesti ale timpului. La fel, capitolele care trateaza prizonieratul aviatorilor aliati, capturati în lupta, prezinta lacune de neiertat si exagerari lamentabile. De data aceasta, vom avea în vedere doua dintre dedesubturile ascunse ale acestui raid. Apoi vom aseza pe tapet o chestiune de etica profesionala, întrucât mai ales pe fata aceasta a lucrurilor ni se pare deficitar tandemul reporterilor americani. În sfârsit, vom încheia într-o nota vesela, cum se cuvine între oameni capabili sa se ridice deasupra unei ranchiune pe care ar putea s-o întretina un capitol de istorie epuizat.Din capatul locului, cu aroganta dintotdeauna a celor neocoliti de mijloace, autorii se prevaleaza de o procedura documentara neîndoielnic minutioasa. Au interogat personal 164 participanti la misiunea Tidal Wave si câteva duzini dintre artizanii ei, dintre membrii echipajelor care i-au fost destinate si, din diverse motive, au fost retinuti la sol, dintre vaduvele si parintii celor pieriti în lupta. Au consultat naratiuni si jurnale personale ale protagonistilor, realizate înainte de declansarea investigatiei. O suta dintre acestia, la cererea autorilor, si-au consemnat în scris amintirile. Numai în Statele Unite, James Dugan si Carroll Stewart au parcurs vreo 80000 km în cautarea supravietuitorilor marelui raid, calatorind de doua ori si în Europa, spre a-i ancheta pe germanii care i-au avut pe compatriotii lor în colimatoare, în duminica sângeroasa de 1 august 1943. Dar nici un român nu a fost inclus în aceasta ampla ancheta si nici arhivele militare din România nu i-au tentat pe anchetatori. Poate nu li s-a permis accesul la ele, însa lucrul acesta trebuia mentionat expres.

Preliminariile unei misiuni esuate

O prima consecinta a acestei lacune, deloc neglijabila, se resimte în consideratiile autorilor relative la pregatirea raidului. Repetitiile atacului s-au derulat, în saptamânile premergatoare emiterii ordinului de operatii, asupra unor tinte improvizate din largul desertului libian. Timp de 11 zile, echipajele au efectuat câte patru ore de antrenamente diurne, în zboruri razante, simulând bombardamente de la o altitudine foarte joasa. Teoretic, acomodarea cu ambianta reala a tintelor s-a efectuat asupra unei machete de 4 x 4 m a zonei petrolifere din România, întocmita de arhitectul Gerald K. Geerlings. Spre deosebire de James Dugan si Carroll Stewart, credem ca aceasta macheta nu putea fi prea exacta, daca la baza ei au stat numai fotografii de la British Museum, vechi de un deceniu sau si mai bine. Nici amintirile unor militari americani si britanici, care lucrasera cândva la Câmpina si Ploiesti, nu o puteau apropia de adevarul scontat. Lipsea obligat din cuprinderea ei ceea ce era mai important pentru echipaje:amplasarea mijloacelor de aparare antiaeriana. Iar caracteristicile sistemului de pânda radiofonica al românilor, ca si orientarea si raza lui de actiune, reprezentau pentru aliati un veritabil mister. Astfel, la 31 iulie 1943, nu putea fi contestata temeinicia pregatirii de zbor a participantilor la misiune. Însa privirile lor interioare, cu certitudine, se concentrau contrariate asupra unei fantome de ghips, înghetata în tacere asemeni celebrului Sfinx.Printre interlocutorii lui James Dugan si Carroll Stewart s-a numarat si Gerald K. Geerlings, dar este îndoielnic ca arhitectul s-a livrat autorilor integral. Chiar natura preocuparilor sale din timpul razboiului îi interzicea confesiuni prea detaliate. De altfel, este un lucru bine stiut:metodele, tehnicile si sursele serviciilor secrete de informatii împartasesc îndeobste destinul scrisorii pierdute din piesa lui I. L. Caragiale. Nu se divulga oricui si oricând. "Mai trebuie s-aldata... La un caz iar... pac! la Rasboiul"-spunea Dandanache, daca ne mai ajuta memoria, si o asemenea replica, indirect, dezvaluie o regula de fier a spionilor tuturor timpurilor. Cu alte cuvinte, reporterii au batut la o usa care li s-a deschis doar pe sfert. În schimb, când privim de la Bucuresti întreaga afacere, perspectiva se schimba si lucrurile se limpezesc cât de cât. Cei ce i-au instruit din punct de vedere informativ pe participantii la raidul de la 1 august 1943, bineînteles, nu trebuiau sa caute fotografii din Ploiesti si din restul zonei petrolifere tocmai la British Museum, în colectii de carti postale care nu aveau decât o valoare istorica. Mai aproape de noi, în decembrie 1939, fotoreportera americana Margaret Bourke-White, acreditata în România de revista saptamânala Life, a fotografiat atât rafinariile de pe Valea Prahovei, cât si uzinele Malaxa de la Bucuresti si întreprinderea constructoare de avioane de la Brasov. Toate aceste obiective au fost ulterior bombardate de escadrele aeriene aliate. Între altele, Margaret Bourke-White, secondata de reporterul Walter Graebner, a realizat atunci si un set de excelente fotografii ale rafinariei Creditul Minier de la Brazi. Poate în virtutea hazardului, rafinaria Creditul Minier a fost distrusa complet la 1 august 1943 si scoasa din functiune pâna la sfârsitul razboiului. Însa nu întâmplator delegatul Marelui Stat Major român, care a însotit fotoreportera si reporterul pe tot parcursul calatoriei lor de documentare, a mentionat în raportul sau final:"Impresia produsa în tot timpul acestui reportaj este ca sunt interesati numai de actualitatea militara a unor anumite puncte din tara, asupra carora au informatii precise."Chiar nu a dispus arhitectul Gerald K. Geerlings de fotografiile realizate de Margaret Bourke White, în decembrie 1939? În ceea ce ne priveste, ne încearca uneori un sentiment nu prea vag:James Dugan si Carroll Stewart n-au avut acces chiar prin toate cotloanele arhivelor de razboi ale aliatilor.

Surpriza n-a fost totala

În al doilea rând, ceea ce îl surprinde pe un cercetator avizat al arhivelor militare românesti este faptul ca James Dugan si Carroll Stewart nici macar nu-si închipuiau ca escadra decolata de pe coastele libiene ale Africii, în frumoasa dimineata a zilei de duminica, 1 august 1943, era asteptata în România. Autorii admit ca o unitate germana de interceptie radio de la Atena, când avioanele înca se mai aflau deasupra Mediteranei, ar fi reperat o misiune americana de bombardament, neobisnuita ca anvergura, orientata spre Europa continentala. Serviciile aliate de informatii ar fi aflat câte ceva despre acest avertisment timpuriu abia în 1961, dupa o cercetare atenta a arhivelor capturate în Reich. Când escadra americana, în vecinatatea insulei Corfu, a virat-o într-o directie care intersecta România, germanii ar fi înteles, în sfârsit, ca obiectivul misiunii nu era Wiener Neustadt, ci zona petrolifera din jurul Ploiestilor. Atunci s-ar fi hotarât si generalul Alfred Gerstenberg sa renunte la weekend si sa se prezinte la postul sau de comanda. Despre ce gândeau si cum actionau românii, în acele momente, când una dintre putinele lor avutii se afla în pericol de moarte, nici nu e vorba în fastuoasa reconstituire a tandemului de reporteri americani. Nici Serviciul Special de Informatii român si Sectia a 2-a informatii din Statul Major al Aerului de la Bucuresti n-au intrat în calculele lui James Dugan si Carroll Stewart.Într-adevar, românii nu împânzisera coasta septentrionala a Mediteranei cu centre de interceptare a transmisiunilor aliate si nici nu plimbau prin apele levantine nave echipate pentru radioascultari si detectie radar. Avioanele românesti de recunoastere îndepartata nu patrulau în zonele vaste din sud-estul european. Având în vedere putinul esential care trebuia aparat, sistemele autohtone de avertizare se desfasurau exclusiv în spatiul circumscris de frontierele tarii. În functie de împrejurari, românii lucrau coordonat sau independent de retelele similare germane, actionate de informatiile furnizate de un serviciu de pânda si alarmare mult mai extins. Un cordon exterior de posturi germane era instalat pe aliniamentul general al Balcanilor si al litoralului Marii Negre, fiind înzestrat cu aparate de detectie tip Freya si Wűrzburg, excelente în depistarea formatiunilor ce zburau la mari înaltimi, dar ineficace împotriva acelora ce veneau la atac sub altitudinea de 1000 m. Un al doilea cordon de posturi, de data aceasta integral românesc, orientat spre toate azimuturile, cum s-ar spune în termenii strategiei contemporane, era amplasat paralel cu Dunarea, între Cernavoda si Orsova, pe Olt, de la Corabia la Brasov, si pe aliniamentul Adjud-Galati. Dotat cu aparate de radioemisie, cordonul în speta era capabil sa lanseze mesaje receptionate simultan de toti cei interesati. Abia în interiorul acestei retele erau raspândite posturile de pânda teritoriale, densitatea si dispunerea lor fiind conditionate, fatal, de capacitatea si calitatile circuitelor telefonice judetene. În ansamblu, sistemul românesc satisfacea în buna masura nevoile de alarmare pentru artileria antiaeriana si populatia civila. Dar era deficitar din punctul de vedere al aviatiei de vânatoare, prin incapacitatea lui de a debita, în timp util si în cantitati suficiente, informatiile necesare trimiterii la obiectiv si dirijarii în lupta a formatiunilor proprii, mai cu seama în timpul raidurilor nocturne. De aceea, aviatia de vânatoare româneasca mai dispunea, în patrulaterul Buzau-Târgoviste-Calarasi-Alexandria, de un sistem independent de detectie, prin care erau dirijate escadrilele negre. Desigur, sistemul putea fi utilizat si ziua, dar nu si împotriva formatiunilor inamice care zburau sub 1000 m. Despre toate acestea, când si-au scris reconstituirea, James Dugan si Carroll Stewart nu stiau mai nimic.

Mesaje discrete din Turcia

Masurile amintite au ridicat capacitatea de riposta a întregului sistem de aparare antiaeriana, activa si pasiva, terestra si volanta, a zonei petrolifere si, în mod deosebit, a centrului sensibil Ploiesti. De acum înainte, este mai putin important daca asemenea amanunte au fost cunoscute sau nu reporterilor americani. Mai grav este faptul ca au fost total ignorate de organizatorii ca atare ai raidului. Cu alte cuvinte, chiar daca eludam o realitate pe care o vom evoca imediat, escadra americana nu a dat buzna într-o tara a lui Papura-Voda, plina ochi de tarani care nu mai puteau de mirare privind harabaile de 30 de tone desfasurate pe cerul pretinsei lor ignorante, cum lasa uneori sa se înteleaga James Dugan si Carroll Stewart. Nu întâmplator, formatiunile de bombardiere americane au patruns în spatiul aerian românesc exact prin zona supravegheata de Bateria nr. 286 de pânda radio, recent introdusa în dispozitiv. S-a întâmplat asa si nu altfel deoarece semnalul de alarma era tras de aproape o saptamâna.Fapt nu lipsit de semnificatie, la începutul lui iulie 1943, Misiunea Militara Germana din România a fost indusa partial în eroare de o informatie numai pe jumatate adevarata. "Dintr-un izvor demn de încredere - specifica documentul german care o dezvaluie -, am fost avertizati ca aliatii, cu ocazia atacurilor aeriene pe care le vor efectua asupra teritoriului românesc, au intentia de a bombarda, pe lânga sondele petrolifere (Ploiesti), si uzinele de apa de la Odessa."Dar, la data aceea, distrugerea rezervoarelor de apa potabila ale Odessei ar fi reprezentat un nonsens. Ele nu mai lucrau demult la întreaga capacitate, fiind puternic afectate în timpul asediului marelui oras portuar, încheiat la 16 octombrie 1941. Apoi, nimicirea lor integrala ar fi provocat neajunsuri si suferinte inutile mai ales populatiei civile. Cu toate acestea, la 2 iulie 1943, locotenent colonelul Joachim von Oetterstedt, seful de stat major al generalului Erik Hansen, a transmis informatia Sectiei a 7-a, legaturi cu armatele aliate, din Marele Stat Major român. Institutia de pe str. Stirbey Voda nr. 79 a clasat-o printre previziunile improbabile.Iminenta raidului aerian american a fost semnalata esaloanelor superioare ale Armatei Române, într-o forma credibila, abia prin buletinul din 26 iulie 1943 al Serviciului Special de Informatii de la Bucuresti. La 28 iulie, la rândul lor, locotenent colonelul Gheorghe Robescu si capitanul aviator Titus Ceausu, din Sectia a 2-a a Statului Major al Aerului, au lansat un avertisment degrevat deopotriva de dubii:"Un informator din Turcia, cu bune relatii în cercurile diplomatice aliate de acolo - consemna nota lor nr. 2241 D -, dupa o conversatie pe care a avut-o cu un englez din Consulatul britanic de la Istanbul, anunta ca pe curând trebuie sa ne asteptam la bombardarea regiunii noastre petrolifere." Iar la 30 iulie 1943, SSI a emis un nou buletin, cu titlul laconic, ca de obicei:"Turcia. Despre eventualitatea bombardarii regiunii noastre petrolifere. Ca urmare la cele difuzate în buletinul din 26 iulie 1943 - mentiona acest document -, dintr-o sursa cu bune posibilitati de investigare în cercurile competente anglo-americane din Turcia, primim informatia ca americanii ar intentiona sa bombardeze curând Valea Prahovei."Evident, apararea antiaeriana din zona a fost imediat alertata, chiar de la primul avertisment. Astfel, putem urmari cu alte priviri drumul spre dezastru al escadrei aflate sub comanda generalului Uzal Ent. În cazul când ar fi avut cunostinta de existenta documentelor citate de noi, însisi James Dugan si Carroll Stewart ar fi avut o alta viziune asupra conditiilor determinante ale nenorocirii îndurate de compatriotii lor, neîndoielnic viteji si animati de un spirit de sacrificiu iesit din comun.

Troc de informatii la Ankara

Ar fi interesant de stiut din ce sursa anume provenea informatia numai pe jumatate adevarata livrata germanilor. Elyesa Bazna, alias Cicero, valetul lui Sir Hugh Knatchbull-Hugessen, ambasadorul Marii Britanii la Ankara, care a furnizat numeroase documente confidentiale de prima mâna serviciilor speciale ale celui de-al treilea Reich, si-a oferit colaborarea diplomatului german Ludwig Moyzisch abia la 26 octombrie 1943. Si asupra surselor de informatii ale românilor, situate de asemenea în Turcia neutra, planeaza un profund mister.Cert este ca Serviciul Special de Informatii si Sectia a 2-a din Statul Major al Aerului exploatau informatori diferiti. Identitatea lor, probabil, nu va fi niciodata clarificata. Impresia noastra este ca sursele erau englezesti, britanicii fiind mai sensibili la bani în materie de spionaj. La fel de limpede este faptul ca la Ankara, în timpul razboiului, între agentii români si agentii altor servicii secrete s-a convenit la un troc de informatii sui-generis. De altfel, cu aceasta ocazie, ne exprimam convingerea ferma ca bombardamentul american asupra bazei aeriene Istres, de lânga Marsilia, efectuat la 18 august 1943, a fost întreprins pe baza unei documentatii complete furnizate aliatilor de SSI si Sectia a 2-a din MStM. De asemenea, am gasit în arhivele militare românesti descrieri extraordinar de detaliate, însotite de planuri si schite, ale unor segmente importante din Zidul Atlanticului, opus de germani unei asteptate debarcari aliate. Toate aceste documentatii, absolut inutile Armatei Române, au fost întocmite de Marele Stat Major în toamna lui 1943. De ce s-a investit atâta efort în alcatuirea lor?-ramâne o întrebare la care ne vom stradui sa raspundem cu o alta ocazie.Când asezam cap la cap toate datele disponibile, putem nutri si credinta ca harta cu pistele si instalatiile de la Istres, unde se antrena atunci si Grupul 3 bombardament Debretin, în distrugerea caruia românii erau foarte interesati, a fost negociata de SSI la Ankara, în schimbul informatiei privind iminentul atac aerian american asupra zonei petrolifere de pe Valea Prahovei. Probabil, nu erau straini nici germanii de trocurile aranjate în capitala Turciei neutre. Chiar la 26 iulie 1943, autoritatile militare românesti au propus decorarea generalului H. Rohde, atasatul militar german de la Ankara, cu ordinul Coroana României în grad de Mare Ofiter, clasa a II-a. Acordarea distinctiei în speta a fost aprobata de însusi maresalul Ion Antonescu si este de presupus ca semnifica mai mult decât un act de amabilitate curenta. În decembrie 1943, gestul a fost avizat favorabil si de seful Misiunii Militare Germane din România, Erik Hansen, desi era îndoielnic ca generalul H. Rohde lucra numai pentru Abwehr si OKW. Nu este vorba despre simple coincidente. Dincolo de orice dubiu imaginabil, escadra decolata de la Benghazi a fost o escadra tradata. Cum a fost posibila o asemenea defectiune?-iata o întrebare la care se cuvine sa meditam.Este foarte ciudata împrejurarea ca aceleasi servicii speciale, cu o aureola de infailibilitate deplina, care au reusit sa asigure un secret absolut asupra unor operatiuni de anvergura debarcarii în Franta, au esuat cu mai putin de un an înainte, într-o misiune evident secundara, pregatita la mari distante de teatrele principale ale razboiului si în zone foarte slab populate.

A stiut ceva William Henry Yaeger?

Desigur, ar fi mai mult decât simplu sa acceptam ca agentii secreti concentrati la Ankara, din ambele tabere, erau si ei oameni si trebuiau sa traiasca, confortabil si pe picior. Dar corpuri de trupa si escadre tradate, pe altarul unor teluri de ordin politic, au mai existat în istoria dramatica a celui de-al doilea razboi mondial. Debarcarea esuata de la Dieppe e doar un exemplu. Nu ar fi fost exclus ca aliatii americani si britanici sa fi avut în momentul dat o acuta nevoie de un esec de proportii, spre a putea justifica înaintea sovieticilor întârzierea deschiderii frontului mult promis împotriva germanilor. Însa mult mai credibila este o alta ratiune a tradarii deliberate a escadrei lui Uzal Ent. Americanii au încercat, cu un pret înspaimântator, sa-i dovedeasca lui Winston Churchill ca o debarcare în Balcani se va lovi de un zid de-a dreptul inexpugnabil. În consecinta, artizanii raidului sinucigas de la 1 august 1943, în ciuda insistentelor repetate ale lui Churchill, nu au admis participarea unor bombardiere britanice la misiune. Singurul englez care a survolat Ploiestii si Câmpina în acea duminica sângeroasa, mitraliorul George C. Barwell, s-a îmbarcat la bordul aeronavei comandata de Norman Appold în mod clandestin.Poate de acest adevar s-a apropiat maiorul William Henry Yaeger, ceea ce i-a determinat pe James Dugan si Carroll Stewart sa-l escamoteze sub un indicativ oarecare în stufoasa lor naratiune. Aceasta este una dintre cele mai bizare surprize în fata careia ne-a asezat reconstituirea lor:trecerea sub tacere a numelui ofiterului cu cel mai înalt grad dintre aviatorii americani capturati la 1 august 1943. Ofiterul Z, caruia autorii în mod obstinat nu-i etaleaza identitatea, nu este altul decât maiorul William Henry Yaeger, care a fost initial si om de încredere si purtator de cuvânt al prizonierilor de la Timisul de Jos. În cazul în speta, nu încape vreo îndoiala ca autorii uzeaza de un procedeu nepermis în asemenea împrejurari:nu audiaza toate partile în litigiu, dimpotriva, o parte este eludata deliberat. Sau, daca le-au audiat, si-au însusit doar un punct de vedere, asigurându-i în exclusivitate publicitatea, si nu ne comunica si opinia lui William Henry Yaeger cu privire la acuzatiile ce i se aduc. Prin asemenea practici, democratia traditionala americana nu este onorata. Nu este exclus ca punctul de vedere îmbratisat de reporteri sa fi fost al majoritatii, dar adevarul nu a fost niciodata rezultatul unui scrutin. Adevarul a fost si ramâne independent de majoritate, si acum, ca si pe vremea lui Copernic. De câte ori a eliminat din sine acest principiu, logica formala s-a sabordat. Oricum, ne-am convins ca relatiile dintre prizonieri, cum s-au conturat ele în cele 13 luni de captivitate, reprezinta pentru James Dugan si Carroll Stewart un teren insuficient prospectat. Si partinitor defrisat.Despre ce este vorba, în fapt? Autorii îi imputa maiorului William Henry Yaeger un soi de pactizare cu inamicul, cu noi, românii, afirmând ca ar fi exprimat în mod public, la Rotary Club, în Bucuresti, cuvinte de întelegere pentru situatia tragica a natiunii noastre într-o conflagratie la dezlantuirea careia aceasta nu contribuise cu nimic. Si, totodata, cuvinte de gratitudine cu privire la conditiile prizonieratului din România. În timp ce ei însisi, de buna voie si nesiliti de nimeni, aseaza în capul capitolului referitor la captivitate un titlu oarecum semnificativ:Cusca aurita. Maiorul ar fi spus ca auzise despre români numai lucruri frumoase. Desi se implicase pâna atunci în peste o suta de misiuni aeriene, nicaieri nu întâlnise un tir antiaerian mai bine organizat, iar aviatorii români puteau fi mândri de maiestria lor. Atitudinea populatiei fata de echipajele doborâte a fost foarte umana si captivii erau tratati ca si cum s-ar fi aflat în propria lor patrie. Ulterior, discursul lui William Henry Yaeger a aparut într-o gazeta din Capitala, ceea ce i-ar fi scandalizat o data în plus pe camarazii sai din lagarul de la Timisul de Jos. Treptat, conflictul dintre el si restul captivilor s-a întetit, ceea ce l-a determinat pe maior sa se mute în cantonamentul subofiterilor. Aici ar fi cazut pe mâna sergentului Edmond Terry, care n-ar fi admis sa-l scuteasca de corvezile zilnice, încredintându-i curatenia latrinelor. Si alte picanterii de acelasi gen.