Biblia pierdută (P)

Cumpără acumPROLOG

Deschise ochii, dar ochii nu se deschiseră. Mai încercă o dată. Pleoapele păreau că se mișcă. Dar nu se întâmplă nimic. Cu efort, ridică brațul. O înțepătură groaznică aproape îi paraliză de durere umărul. Duse, totuși, mâna la ochi. Deschiși. Pleoapele erau ridicate. Își simți genele. Clipi când le atinse. Și atunci de ce nu vedea nimic? Încercă să se concentreze. Visa? Durerea din umăr urca pe gât și se fixa în creștetul capului. Își mută mâna în spate, în locul unde părea înfipt un ac lung și subţire care îi intra direct în creier. Ce naiba se întâmpla?  Durerea deveni și mai ascuțită un timp scurt. Simți că leșină. Îndepărtă mâna și durerea păru să cedeze. Deveni mai difuză. Simți pe degete ceva umed și lipicios. “E sânge”, își spuse. Ochii începeau să se obișnuiască cu întunericul. Ce beznă! N-a mai experimentat niciodată un întuneric atât de adânc. Ochii se vor obișnui. Ușor, ușor. Făcu un efort. Răsuci capul și căută cu privirea o sursă de lumină oricât de mică, un geam, un fir care să scape pe sub vreo ușă, prin vreo crăpătură. Nimic.

Era întins pe spate. Își adună forțele și încercă să își adune gândurile. Nu își amintea nimic. Pipăi cu mâinile în jur. Pământ. Inspiră adânc și un miros fetid îi umplu nările. Umezeală. Nu simțea aer proaspăt, deci nu era afară. “Sunt îngropat de viu”, își spuse. Apoi ridică ambele mâini ca pentru a atinge capacul sicriului. Nimic. Mâinile se înălțară în gol până la limita durerii, străpungând aerul. Măcar avea aer. Era bucuros că poate respira chiar dacă îl dureau coastele. Nu era îngropat. Pentru a se convinge se ridică în cot, se rostogoli pe o parte, apoi se ridică în patru labe. Nu îndrăzni mai mult. Nici un reper spațial, dezorientare totală. Părea subsolul unei case vechi. Nu știa cât de înalt e subsolul și nici unde erau pereții. Se temu să nu se lovească mai tare.

Încercă să se adapteze cât mai repede la întuneric. Își spuse, atât cât putea gândi, că trebuie să își folosească celelalte simțuri. Inspiră din nou. Același miros înțepător de pământ reavăn amestecat cu un aer stătut. Umezeală. Și mai era ceva, ceva ce nu recunoștea, ceva îngrozitor. Mirosul nu îi folosi la nimic. Așa că ciuli urechile. Mâinile și picioarele îi tremurau. Îl dureau palmele și genunchii. Pietricele îi intrau în palme. Își simți genunchii sub greutatea considerabilă a corpului ca și când ar fi stat pe coji de nucă. Se rostogli din nou pe spate și ascultă. Nimic. Ca și întunericul, și tăcerea era desăvârșită. Nici un zgomot de pe stradă, dacă o fi fost vreo stradă pe undeva prin preajmă.

Unde era? Și cum ajunsese acolo? Ultimul lucru care îi venea în minte. Care era ultimul lucru? Era acasă. Se pregătea de culcare. Patul era făcut, pregătit pentru somn. Partea soției era goală, nederanjată. Soția îl părăsise de mult, dar el încă avea obiceiul de a o căuta înainte de culcare. Lumina de la baie era aprinsă și ușa usor crăpată. Un obicei de demult, de când se știa. De pe vremea când îi era foarte frică de întuneric. O aprindea invariabil, în fiecare seară înca înainte de a începe să se întunece. Își părăsea micul atelier de tâmplărie pentru a urca să aprindă lumina, apoi se întorcea la mobilele lui. Întunericul atârna greu. Mai ales acolo, în orașul său. Mai ales de când era din nou singur. Făcu eforturi să își amintească, dar nu îi veni nimic altceva în minte. Să fi adormit imediat? Poate că visa. Durerea din creștet părea totuși a naibii de reală. Încercă să se agațe de încă ceva. Încă o amintire. Parcă totuși visase ceva. I se făcuse foarte frig. Dârdâia sub plapumă. Și o umbră care se prelingea pe peretele dormitorului. O umbră lunguiață și diformă. O umbră care se apropia de patul sau. Și mirosul acela. O mână pe față. Îi cuprinse capul ca o menghină. Ceva îi zgârie obrazul. În mai multe locuri. Îi dădu sângele. Ceva, o bucată de pânză îi acoperi gura și nasul. Respira tot mai greu.

Aiurea! Își duse mâna la obraz pentru a se convige dacă a fost real. Tresări când se atinse. Șanțurile din obrazul drept îl usturau. Sânge închegat care începea să facă crustă. Deci era adevărat. Se concentră. Dacă brazdele din obraz făceau pojghiță însemna că trecuse ceva timp. De când era acolo? Cât a dormit? De când era inconștient?

Un zgomot îi întrerupse firul gândurilor. Părea aproape, dar totuși în afara încăperii în care se afla. Un scârțâit. Încă un zgomot. Să fi fost pași? Era un zgomot ciudat. Păreau picioare care se târâie. Până și târâiala aceea de picioare părea diferită. De parcă cineva ar merge atingând ușor pământul, la intervale regulate. Un plutit șchiop. Lumină. Un pic de lumină. Se întoarse din reflex spre sursă. Era suficient de slabă pentru a nu-i răni ochii deprinși cu bezna. Văzu un fel de gaură în perete, doar că în locul ferestrei erau niște bare de fier. Gratii. Lumina venea de undeva de  afară, de pe un coridor. Și creștea în intensitate. Un moment se opri. Întoarse privirea. Sângele îi îngheţă. Chiar lângă el, aproape atingându-i tâmpla, văzu niște picioare. Se trase instinctiv în spate, într-o parte. Durerea era insuportabilă. Orice mișcare bruscă era cumplit de dureroasă. Făcu un efort să se adune. Se ridică în cot. Picioarele se prelungeau cu un corp gol. “Dumnezeule Mare!” Era un cadavru. Mirosul acela devenea năucitor. Se amplifica. Abia în acel moment creierul lui procesa ce vede. Simți mirosul cu creierul. Miros de trup în descompunere. În ciuda durerii, se trase și mai în spate. Se lovi de ceva. Ceva moale. Nu era peretele pentru că se mișca la atingere. Duse mâna la spate. O altă mână. Cineva îl apucase de mână. Scoase un țipăt, dar nu auzi nimic. Încercă să strige. Glasul îi pierise cu totul. Își scutură brațul, iar mâna care îl prinsese căzu inertă. Încă un mort.

Lumina porni din nou spre el. Și zgomotul. Creșteau amândouă. Încăperea se mai lumină puțin. Acum vedea mai clar. În fața lui zăceau un cadavru. Dezbrăcat și galben. Poate era lumina de vină. Lumina care pâilpâia gălbui. Lumina de luminare. În spate alt cadavru. Și atunci văzu umbra care trecea peste cadavre, plutind împiedicat ca pașii de afară. Se lovi de un cadavru, se împiedică de celălalt. Palizi, cu ochii larg deschiși. I se făcu pielea de găină. Inima îi gonea ca apucată de streche. Nu erau ochi. Erau găuri. Cadavrul din față nu mai avea ochi. Doar niste gropi în care întunericul părea fără sfârșit. Umbra își continuă drumul. Se proiecta pe perete. Era hidoasă.

Se ridică în picioare. Să se apere. Deși murea de frică, deși avea senzația că încărunțise brusc, deși îi tremurau mâinile și picioarele, deși simțea pe piept o piatră de mormânt, o lespede care cântărea o tonă. Orice ar fi urmat să se întâmple, trebuia să se apere. Auzi un scârțâit de balamale ruginite. O ușă de fier. În spatele lui. Încercă să se întoarcă, dar nu mai avu când. Frica îl cuprinse cu totul. Îl paraliza. Dar îl și proteja în același timp. Nu simți nimic când fu prins din spate de o mână de oțel. O mână care îi cuprinse ceafa,   îi trecu pe sub braț și îl imobiliză. Frica era prea mare. Murea de frică. Poate era mai bine așa. Era o antilopă prinsă de tigru. Adrenalina îi anula durerea. Groaza îl anestezia. Mai simți o ușoară înțepătură în gât. Apoi i se făcu frig. Din ce în ce mai frig. Atâta mai simți. Ca liane de gheață începuseră să se urce pe el, să îl înfășoare. Și în clipa când simți asta, încetă să mai simtă.

Cumpără acumCapitolul 69

Se făcuse ora 11 când începu agitația în micul cimitir privat de lângă Lacul Halbert, în imediata vecinătate a orășelului Corsicana din Texas. În câteva ore trebuia să înceapă ceremonia de înmormântare a celui ce fusese Franklin Forster Hearst. La ranch-ul său situat la mai puțin de o milă de cimitir se făceau ultimele pregătiri. În capela familiei, sicriul special, mai scump și mai luxos decât orice se văzuse până atunci în materie, rămăsese închis.

Miliardarul de origine irlandeză pe numele său real, Patrick Buckley, era convins că va depăși cu mult venerabila vârstă de 90 de ani pe care o împlinise în acea primavară. Pentru orice eventualitate, însă, când nu era ocupat să se joace cu cei opt cățeluși preferați sau să aplaude vreun miliard de dolari pe care îl făcuse întâmplător într-una dintre zilele “mai bune” cum le numea el, organizase un fel de licitație pentru cel mai impunător sicriu. Licitația durase aproape trei ani, iar reprezentanții firmelor de pompe funebre care rămăsesera până la capăt în cursă avuseseră multe bătai de cap. Nici nu putea fi altfel de vreme ce bătrânului i se părusera demne de tot disprețul sicriele din aur, în valoare de 40 de mii de dolari ale Zsa Zsei Gabor, cel al centrului funeral Xiao En din Kuala Lumpur sau  chiar sicriul de aproape 37 de mii de dolari în care a fost înhumat Michael Jackson.

În cele din urmă, una dintre firme, care angajase de curând un designer italian câștigase licitația pentru aproape 400 de mii de dolari. Ideea lor era o combinație de oțel cu cele mai rare specii de lemn din lume. Lemnul de bază avea să fie o specie care creștea cu predilecție în Zimbabwe și Mozambic și care era copacul regal al Zulusilor, pe numele său “Pink Ivory”. Lemnul acesta e roșu la culoare și e un lemn foarte dur și rezistent. Ornamentele laterale aveau să fie confecționate din lemn nobil din pădurile amazoniene, un lemn numit “Inima purpurie” după culoarea pe care o prindea copacul după ce era tăiat și se usca. În fine, ornamentele suplimentare, din aur și platină urmau să fie prinse pe bucăți adăugate din Dalbergia, Bubinga și Bocote, lemn mai moale care se pretează la prelucrare manuală.

Sicriul era aproape gata când milionarul originar din Tipperary, Irlanda, fu găsit ciopârțit în așa măsură în biroul lui din clădirea de 16 etaje din Dallas încât era de nerecunoscut. Părea că peste capul său desprins de corp un tren trecuse de mai multe ori în toate direcțiile.

Franklin Foster Hearst se născuse sărac lipit pământului. Bunicul său care emigrase din Irlanda primise o bucată de pământ la mama dracului. Totul se făcuse după obiceiul locului. Imigranții care erau în căutarea unui loc pentru a se așeza fuseseră aliniați la start, iar la semnalul singurei autorități prezente, o luaseră la fugă și înfipseră aleatoriu niște țăruși în mijlocul câmpului. Acolo își construise bunicul, alături de cei trei fii ai săi, cocioaba și tot acolo se născuse și el. Între timp, familia achiziționase câteva vite, ceea ce era un fel de predestinare pentru ei, de vreme ce numele de Buckley venea din gaelicul “O Buachalia” care însemna, nici mai mult nici mai puțin decât “turmă de vaci”. Și pentru că destinul lucrează întotdeauna în sensul în care a fost prescris, tot de la o vacă i se trăgea și bogăția. De la una moartă, de această dată. F.F., cum îi spuseseră de-a lungul timpului, toate cele opt soții, căci fusese un bărbat iubitor, se plimba cu picioarele goale în pantalonii scurți moșteniți de la cei trei frați mai mari, când taică-su, vrând să îngroape o vacă ucisă de molimă, înfipse sapa în pământ și fu stropit din cap până în picioare de o zeamă neagră și mocirloasă care țâșnise din pământ.

Petrolul din curte le schimbase viața. Taică-su își băuse mințile de fericire, mama murise de tifos, iar frații mai mari își cheltuiseră moștenirea pe femei de moravuri ușoare și pe cărți. Despre doi dintre ei știa că fuseseră împușcați prin saloane deochiate, iar despre celălat nu mai știa nimic din noaptea în care plecase de acasă.

Trebuise să se descurce singur încă de la vârsta de nouă ani. Acumulase bani și putere. Nu se sătura niciodată și nu se oprea niciodată. Din exploatarea petrolului cumpărase acțiuni la o mină de diamante, apoi deschise fabrici de bocanci pentru armată, apoi fabrici de armament. Achiziționase lanțuri de restaurante din America de Sud până în Asia, iar o dată cu Planul Marshall începuse să investească în bănci și instituții financiare. Deschisese firme de brokeraj pe Wall Street, la Londra, la Tokio, iar firmele lui câștigau toate contractele pentru reconstrucția Germaniei după cel de-al doilea război mondial. În ultimii treizeci de ani cumpărase pachete majoritare de acțiuni la cele mai mari imperii media din lume și deținea o parte serioasă din giganții producători de medicamente.

Și cu toate acestea numele lui nu exista în nici un top al miliardarilor. Forbes nu îl pomenise niciodată și în afara câtorva oameni, nimeni n-avea nici cea mai mică idee de existența lui. Era o fantomă. Asta pentru că nu avusese niciodată vreun fel de ambiții politice. Înțelesese din timp că puterea reală nu e niciodată la cei care ies în față și că celebritatea e calea sigură spre pierzanie. Așa că nu cumpărase niciodată nimic pe numele său. La început existau fel de fel de interpuși care primeau cecuri generoase în schimbul unor date persoanale și a unor semnături. De regulă, indivizii păreau multumiți, iar în rarele dăți când vreunul se trezea să vrea mai mult, brusc îi dispărea orice urmă de avere sau de cont pe care îl avea în băncile sau instituțiile financiare controlate de FF. Și nu putea să dovedească nimic pentru că Hearst nu lăsa nimic la voia întâmplării. Nici măcar un petic de hârtie. Din punctul de vedere al oficialităților, era un crescător de vaci de succes mediu din Corsicana, Texas.

După ce depășise faza cu intermediari persoane fizice începuse să înfințeze firme în firme fantomă, fonduri de investiții cu mii de acționari minoritari, fel de fel de organizații guvernamentale pe tot întinsul globului în așa fel încât nciun un fel de autoritate sau persoană individuală să nu poată  ajunge, urmărind firul logic și traseul banilor și al lanțului de comandă vreodată la el. Nici măcar el nu mai putea ține socoteala a cât era de influent și de bogat.

La un moment dat, la începutul anilor șaptezeci ai secolului trecut fusese vizitat de un individ care îi spusese că îi poate oferi ceva ce foarte puțini muritori ar îndrăzni până și să viseze, dar că pentru aceasta să se poată întâmpla, organizația sa, cu tot ce deținea, trebuia să fuzioneze cu o alta de același tip. Cu nasul lui pentru oportunitățile cu adevărat mari, acceptase. Timp de zece ani fusese introdus puțin câte puțin în Ordinul secret controlat de Consililiul celor 12. Trecuse prin multiple serii de verificări, ritualuri care pentru un  om obișnuit ar fi putut părea suspecte sau ridicole, ajunsese cavaler, apoi unul dintre cei trei electori și, în final, când predecesorul lui trecuse în nefință, fu desemnat să reprezinte organizația în Consiliul celor 12.

Cu două zile în urmă, urcase în biroul său, iar când își văzuse asistenta și cei doi secretari măcelăriți, zăcând într-o baltă de sânge făcuse legătura cu ceilalți membrii ai consiliului care fuseseră uciși în acel an și știuse că i-a sosit sfârșitul. L-a întâmpinat pe ucigaș cu zâmbetul pe buze, așa cum își trăise întreaga viață, fără să fi simțit vreodată pic de milă sau compasiune pentru cineva, inclusiv față de sine însuși și fără nici un fel de regret. Spuse doar atât înainte ca maceta să îi reteze capul:

-Asta rezolvă fix un căcăt!

Cumpără acumCapitolul 81

 -Ar cam trebui să plec. La șapte am o întâlnire importantă și trebuie să mă pregătesc.

-Mai aveți timp, spuse Ledvina.

-Ceva. Dar cu traficul ăsta. Și mai ales la această oră.

-Nu-i nimic. Vă ducem noi. Cu girofarul.

Când spuse aceste ultime cuvinte, Ledvina făcu niste rotații cu mâna deasupra capului imitând, inclusiv cu ochii pe care îi închidea și îi deschidea ritmic și cu buzele țuguiate, sirena poliției. Charles cedă încă o dată. Discuția devenise foarte interesantă. Întreaga sa perspectivă asupra fenomenului începea să se schimbe. Dacă mărturiile și desenele istorice erau reale, atunci erau reale și fotografiile pe care le văzuse recent. Cea de la Londra și cea din satul fără nume.

Se lăsase tăcerea în biroul comisarului. Era atât de liniște încât aproape își puteau auzi gândurile. Charles bău în cele din urmă paharul de țuică, dar încet, cu înghițituri mici și nu ca pe un “shot”. Își aprinse și ultima țigară pe care o avea la el. Fără să scoată un cuvânt, deschise un geam și ridică un pic mai mult rulourile. Abia trecuse de mijlocul lunii iunie și vara nu devenise încă dogoritoare. Ba din contră, un aer primăvăratic, ușor răcoritor pătrunse în cameră.

-Și ce credeți că e umbra asta? Întrebă Charles. Un vampir?

Ledvina părea destul de nesigur pe răspuns.

 -Umbra apare cu o frecvență de treizeci și ceva de ani. Asta, din punct de vedere statistic, e o generație. De ce apare umbra începând cu 1485 la fiecare generație? Pare a fi o anunțare recurentă a răului care nu numai că nu dispare, ci rămâne constant, ba chiar crește în monstruozitate. Și care ține morțiș să marcheze zorii oricărei generații noi. Peste tot unde e semnalată, moartea e prezentă. Și e, de cele mai multe ori, violentă.

-Aveți și un răspuns mai concret?

-Dumneavoastră și concretețea dumneavostră. Umbra arată exact ca cea a unui vampir.

-Pai am stabilit că vampirul nu are umbră.

-Poate că avem de-a face cu un tip special de vampir. Oricum, coincidența cu descrierile populare e prea mare. Și cum altă explicație nu există… Cred că dacă reușesc să înțeleg ce e cu anii ăștia, cu frecvența acestor mărturii, voi fi mai aproape. Dumneavoastră nu îmi mai puteți spune nimic. Chiar nu ați văzut nimic în noaptea aceea?

-V-am spus tot ce știu.

-Sunt sigur că nu. Tot așa cum sunt sigur că ați mai văzut cel puțin odată creatura asta. Nu știu unde și cum, dar am intuiția asta. Tot așa cum cred că această umbra e lipită într-un fel de dumneavoastră. Dacă e adevarat ce mi-ați povestit, v-a eliberat din închisoare.

-Dintr-o celulă în care eram ținut abuziv.

Ca să schimbe vorba, profesorul spuse:

-Să știți că e eronată observația pe care ați făcut-o. Cea care se referă la descrierile populare. Imaginea noastră despre vampir are foarte puțin de-a face cu mărturiiile istorice. E o imagine creeată în întregime de literatură. Și de film.

-Adică cum?

-Dacă îmi permiteți.

Ledvina încuvință cu capul.

-Vampirul, așa cum îl cunoaștem noi, e un bărbat de înălțime medie, spre înalt, între 35 și 50 de ani, subțire, neapărat subțire, tras printr-un inel, de origine aristocratică, cu unghii lungi și ascuțite și cu caninii ascuțiți, uneori chiar cu urechile ascuțite, tribut plătit figurii animalice din care e inspirat. Are buzele subțiri, foarte roșii, deși e palid la față, pentru că e un mort viu. În contrast cu fața, ochii îi strălucesc. Arată, de fapt, ca un actor din secolele  XVIII si XIX.. Actorii de teatru se machiau exact în acest mod, multă pudră pe față și buzele foarte scoase în evidență. Câteodată are o pelerină care trimite la aripile liliacului. Doarme într-un sicriu sau într-un mormânt. Noaptea este momentul când iese în lume, pentru că lumina zilei îi face rău. Uneori soarele îl poate ucide.

-De la Stoker încoace știm că ziua nu îi mai poate face rău. Singurul efect pe care îl are asupra lui find acela că își pierde puterile. Nu poate fi vampir decât noaptea.

-Exact. Se hrănește cu sânge, câteodată exclusiv, iar câteodata doar ca supliment alimentar. Alte alimente care îi plac sunt fructele proaspete. Are oroare de carne pentru că provine de la mortăciuni. E ca și cum s-ar hrăni din propria carne. Câteodată are părul lung și negru, câteodata scurt și grizonant. Urăște singurătatea în afara celei din propriul sicriu. De aceea are nevoie de compania altor vampiri. Mai ales de femei. Cum ăștia nu există niciodată în mod natural când pornește acțiunea vreuneia dintre povești, ceea ce e stupid pentru că putem presupune că și înainte avea nevoie de companie, să îi zicem așa, trebuie să îi confecționeze. Așa că îi mușcă de gât pe cei pe care îi alege să îl însoțească sau mai ales să îl slujească, pentru că e un dicatator, stăpânul absolut. Lasă întotdeauna pe gâtul victimelor două urme mici, dar adânci, le suge sângele, dar nu de tot, pentru ca acestea, după un timp și multă suferință să se transforme, la rândul lor, în vampiri. Obsesia lui e să populeze întreaga lume cu creaturi care îi seamănă și al căror stăpân absolut este, el find prințul întunericului, adică diavolul. Iată de ce am ținut să vă spun ceea ce v-am povestit anterior. Doar așa, ca anecdotă, să știți că m-am distrat o dată și am demonstrat matematic că existența vampirilor e imposibilă.

-Matematic? Cum așa?

-Păi am  creat o ecuație simplă. Am plecat de la premisa că un vampir are nevoie să se hrănească. Zilnic, presupun. Am zis, să nu exagerez și să pun, iată, treacă de la mine, că se hrănește doar o dată la trei zile. Și deci face o victimă o dată la trei zile. Știm, de asemenea că un om mușcat se transformă și el în vampir. Ceea ce ne duce la concluzia că după trei zile, vom mai avea unul. Acum, însă, sunt două guri de hrănit, în felul acesta, după nouă zile, să zicem, vom avea deja opt vampiri. Dacă vrem să aflăm câte zile sunt necesare pentru ca toți oamenii acestei planete să fie transformați în vampiri avem următoarea formulă:2 la puterea x. Dacă notăm cu z numărul de zile necesare pentru a ajunge la cele 8 miliarde de ființe umane  ale planetei, ecuația rămâne aceeași însă acum x va fi o variabila a lui z (care reprezintă numărul de zile). Avem, așadar, 2 la puterea x, unde x este funcție de z. În acest fel în numai  84 de zile mai mult de 8 miliarde de oameni ar deveni vampiri. Să presupunem că se hrănește mult mai rar, să zicem o dată la două luni. Asta înseamnă că dacă un vampir transformă un om în vampir o dată la 60 de zile, X va fi un multiplu de 60, iar după 120 de zile, să zicem, vom avea 2 la puterea 2 vampiri. După 1200 de zile vom avea 2 la puterea 10 vampiri (adică 1024)  și așa mai departe. Oricum am lua-o, toată populația globului ar fi formată exclusiv din vampiri.

-Dar dacă nu fiecare mușcat se transformă în vampir? Ci doar câțiva, cei aleși.

-Adică vampirul are nevoie doar de o gaşcă mică, de o mână de servitori? Ok. Să presupunem că ar fi așa. Dar tot ar trebui să se hrănească. Să zicem că omoară un om la trei zile și nu îl mai transformă în vampir. Ați auzit dumeneavoastră pe undeva de morți din astea suspecte care pot ajunge, dacă, să zicem, are doar nouă însoțitori, la o medie de cel puțin 25 pe săptămână, adică 100 pe lună, 1200 pe an? An de an?

Ledvina oftă. Nu își pusese niciodată problema așa.

-Cred că rațiunea nu îşi are locul în spațiul…

-Ficțiunii? Întrebă Charles. Să mă opresc?

Ledvina dădu din cap. Voia să audă mai departe.

-Or, vampirul popular nu e așa. Prima caracteristică ar fi că e gras. Termenul care era folosit pentru el, în afară de vrykolak e și timpanaios, care exact asta înseamnă-burtă ca o tobă. E precedat de poveștile cu revenants, adică morții care se întorc. În mare e vorba despre cadavre în stare perfectă, neafectate încă de descompunere și care se întorceau în satele lor pentru a-i teroriza pe cei vii. De multe ori, însă, nu aveau, nici măcar intenții criminale. În cel mai rău caz îi speriau pe cei rămași în viață. Foarte multe povești susțin că acești revenants se întorceau ca să țină de urât femeilor sau să le ajute la muncile casnice, în special noaptea, pentru ca dimineața să se întorcă în mormânt. Până acum, nici o intenție malefică. Multe dintre poveștile din evul mediu sunt povești de dragoste. Dincolo de mormânt. E o serie lungă de povești din astea și toate vorbesc despre mirele sau miresa care, morți prematur, se întorc la perechea lor. La început arată normal. Oameni înmormântați de câteva zile care se întorc palizi, se deplasează foarte repede, cu privirile pierdute, de parcă ar merge în contra voinței lor, cum spune iezuitul Robert Sauger.

Ușa se deschise și intră Honza care voia să îi spună ceva comisarului. Acesta îl chestionă din priviri. Aghiotantul dădu din cap dezamăgit că nu, iar Ledvina îl expedie cu un gest nervos. După ce asistase la schimbul de semne între cei doi, din care nu înțelegea nimic, Charles se gândi că e mai bine să nu își bată capul și continuă:

-Adevărul e că vampirul are o problemă de identitate. Nu e foarte clară. Nici unde, dar nici unde, înainte de literatura gotică nu exista legenda că un vampir îl mușcă pe altul ca să îl transforme și pe acesta. Felul ăsta de a transmite o infecție e necunoscut. E un mort viu, care va să zică, care se plimbă ca o stafie, care suge sânge ca o vrăjitoare și poartă la început numele vârcolacului, iar apoi cel cu care erau desemnați ereticii în ortodoxie. Căci upir exact asta desemna în cercurile ecleziastice. Identitatea vampirului lipsește cu desăvârșire. Gloria i-o va aduce literatura.

Ledvina îl privea uimit pe Charles. Începuse să devină destul de confuz.

-În fine, pentru că e un monstru, trebuie ucis și avem reguli precise după care o putem face. Cum lumina soarelui îl răpune doar la început, dar, cum am văzut, vampirul evoluează sau se adaptează, ce mai rămâne? Pentru că trebuie să te poți scăpa de el. Aici, sursa de inspirație e din nou diavolul, mai precis ritualurile de exorcizare. Pentru că un rău de care nu poți scăpa și unde binele nu are nici o șansă să triumfe e un non sens din punct de vedere eschatologic, etic și, în special, narativ. Se caută de atunci happy-endul.

-Când s-a inventat happy-endul? Întrebă cu naivitate comisarul ca un elev cuminte, reacție care îl făcu pe Charles să creadă că își îmblânzise partenerul de dialog. Avea să vadă mai târziu că se înșela.

-A existat dintotdeuna, de când se spun povești. Copilul mic sau copilul adult are nevoie de speranța care, cum știți, moare ultima. Deci dorința ca orice poveste să se termine cu bine e consubstanțială omului normal, pentru că acesta empatizează cu personajul, se pune în pielea lui. Ea s-a manifestat prima oară zgomotos ca atare în Grecia Antică, culmea în timpul unei reprezentații teatrale. Mai precis în momentul în care într-un amfiteatru în care se prezentase o tragedie, autorul a fost realmente ucis cu pietre pentru că ucigașii cu sânge rece din piesă nu au fost pedepsiți la final. Spectatorii erau furioși. Aveau nevoie de speranță. În acel moment apare un fenomen care este cunosut în naratologie drept “deus ex machina”, zeul din mașină.

-Asta cu mașina era o metaforă?

-Defel. Era chiar o mașinărie, să-i zicem. Pentru că autorii nu voiau să își strice piesele care, trebuie spus, erau extrem de sângeroase, dar nu voiau nici să pățească ce pățise predecesorul lor, adică să fie lapidați, au inventat un fel de scripete, adică o mașinărie cu care coborau la finalul piesei, după ce aceasta, de fapt, se încheiase, un actor. Acest actor explica cum zeii i-au pedepsit, în cele din urmă, pe criminali. Conștiința ipocrită a spectatorului grec era liniștită, iar autorul scăpa viu de la reprezentație. De atunci, ori de câte ori un personaj este salvat de o intervenție nenaturală într-o narațiune, fie ea literară sau cinematografică, se cheamă că folosim “deus ex machina”, adică o intervenție externă care nu crește armonios din poveste. Cehov împinge această teorie mai departe și spune că dacă vrei să ocolești acest fenomen, trebuie ca pușca, cum zice el, care va trage în ultimul act să fie prezentă pe perete în primul. Sau invers, dacă o pușcă e prezenta pe perete în primul act, ea trebuie să tragă în ultimul.

Ledvina își dădea seama că e fascinat de Charles și nu își amintea când vreo persoană îi mai stârnise un interes așa cum o făcuse profesorul. Tocmai de aceea începu să i se pară și mai dubios.

-Așa că un vampir se poate ține la distanță cu un crucifix, o oglindă, apă sfințită, un cățel sau mai bine, o legătură de usturoi. El nu poate intra într-o casă în care nu a fost invitat măcar o dată. Nu poate ieși din mormânt dacă pe el este așezat un trandafir. Sesizăm și aici simboluri religioase creștine, care trimit la diavol. Cui îi e frică de Dumnezeu? De bună seama că dușmanului său cel mai de temut. Cum am zis, nu are reflexie în oglindă pentru că e mort și nu are umbră. Vampirul se poate transforma în lup, liliac sau, câteodată în broască. Povestea cu lupul are legătură cu licantropia, care este totuna cu ceea ce americanii numesc wearwoolf, iar italienii, cu un cuvânt infinit mai frumos, “luppo mannaro”, adică cu vârcolacul. Uneori vampirul e cofundat cu acesta, alteori e o luptă între vampir și vârcolac. Și, în sfârșit, vampirul poate fi ucis prin tăierea capului și umplerea țestei cu un pumn de usturoi. Sau poate fi împușcat cu un glonte de argint. Din asta v-ați inspirat, presupun, când ați încercat să vedeți dacă mă topesc la contactul cu cățelul pe care mi l-ați înfipt în palmă. Apoi capul ar trebui îngropat în pământ sfințit. Dacă avem, dacă nu, atunci ar fi bine să îi înfigem un țăruș în inimă sau chiar să i-o scoatem și să îi dăm foc.  Mi-a scăpat ceva?

Ledvina răspunse jenat pentru întâmplarea din ziua precedentă, cu o voce care abia îi ieși pe lângă nodul din gât.

-Nu cred.Nu

-A, da, râse Charles care îşi aminti ceva. Mai este și o chestie senzațională când vorbim despre vampiri. E, de fapt partea mea preferată în toate poveștile despre ei.

Ledvina participa atât de intens la discuție încât nu își dădu seama că e luat peste picior.

-Se mai spune despre vampiri că au un comportament maniacal-obsesiv, ca niște persoane autiste. Îi știți pe oamenii ăia din filme care trebuie să atingă toți stâlpii pe lângă care trec, sau dacă sunt pătrățele pe asfalt, nu pot călca decât în interiorul lor?

-Da.

-Ei, cea mai fascinantă tehnică pentru a ține vampirul departe este să pui în fața ferestrei pe care urmează să îți intre în casă, un pumn de semințe. Vampirul va fi nevoit să se apuce să le numere. Secretul e să strecori și un cui printre ele, pentru ca vampirul să se înțepe, să le scape pe jos, și să o ia de la început. Mai există o variantă aici. Să îi așezi în drum o plasă de pescuit. Vampirul va fi nevoit să desfacă toate nodurile. Dacă știi să faci noduri complicate, pescărești sau gordiene, sigur nu termină pâna dimineața și ai scăpat.

Ledvina îl privi într-un fel ciudat.

-Dumneavoastră chiar nu credeți în vampiri, nu?

Charles se întrebă dacă polițistul ascultase vreun cuvânt din ce spusese până în acel moment. Cum nu îl interesa decât să termine cât mai repede acea întâlnire, se grăbi să încheie.

-Toate aceste caracteristici sunt literare. Ele încep cu mult înainte de Bram Stoker. La 1748, Heinrich August Ossenfelder scrie un poem care se numeste chiar așa, “Vampirul”. Urmează o serie nesfârșită de opere pe acestă temă. N-are rost să le trecem pe toate în revistă, că sunt mii de asemenea povești numai în secolele XVIII si XIX. “The Vampyre” al lui Polidori, alături de “Carmilla”, lui Joseph Sheridan Le Fanu, apărut în 1872, sunt cele mai celebre. După cum se vede nimic nou sub soare. Bram Stoker n-a inventat nimic. Așa că nu e foarte clar de ce tocmai “Dracula” a avut succesul fulminant pe care l-a avut. S-au încercat fel de fel de explicații. Că era epoca victoriană a pudibionderiei absolute, că lumea era speriată oricum de cazurile frecvente de sifilis și tuberculoză. Că titlul a fost foarte bine ales.

-Și dumneavoastră ce credeți?

-Eu sunt om de știință și în lipsă unui studiu sociologic mi-e foarte greu să mă exprim. Dar presupun că e o combinație de toate acestea. Sau poate că a fost un moment din acela foarte rar în istorie, când o idee sau o carte apare exact în momentul în care e cea mai mare cerere pentru ea. Cine știe?

-Sunteți specialist în propagandă. Știți că efortul de PR să îi zicem, de promovare a cărții în epocă a fost imens și finanțat de organizația din care Stoker făcea parte?

-Nu. Ce organizație? Stoker era protestant, liberal și de părere că Irlanda nu avea nevoie să părăsescă Imperiul Britanic.

Comisarul era încântat că îl poată surprinde cu ceva pe Charles.

-O cunoștință de-a mea, să-i spunem așa, e în posesia unei dovezi că Bram Stoker era membru al  “Hermetic Order of the Golden Dawn”, “Ordinul Hermetic al Ordinului Zorilor Aurii”. Știți ce e asta?

-Da. O cretineală monumentală. Alister Crowley.

-Mă rog. Crowley l-a renegat și a luat-o înspre deliruri oculte cu sex în grup atât cu femei, cât și cu bărbați.

-Da. Și se spune că toți bărbații care participau la aceste orgii erau sluți, iar dintre femei le alegea întotdeauna pe cele mai urâte. Era un fel de masonerie cu ordine și loji. Ba chiar unii dintre membrii chiar erau și masoni și Rozicrucieni. Apropo, am văzut că aveți aici toate textele importante al Frăției Rozicruciene.

-Păi din cauza asta le-am procurat.

-Din cauza lui Crowley?

-Nu, a vampirilor.

-Ce legătura au? Nu înțeleg.

-Legătura e Stoker. Amicul despre care vă spuneam e în posesia unor scrisori care dovedesc negru pe alb că, atât scrierea cât și campania uriașă de promovare a lui “Dracula”, au fost finanțate din greu de către o societate secretă, ocultă care nu era “Ordinul Hermetic al zorilor Aurii”, aceasta find doar un paravan și că adevăratul motiv ar fi foarte bine ascuns, dar că are legătură cu discreditarea unei persoane reale din epocă.

Ledvina se opri aici. Nu era sigur dacă era cazul să spună mai departe.

-Pe cine să discrediteze un roman de soiul ăsta? În ce sens? Mă luați peste picior?

-Defel. Trebuia sădită o spaimă reală de vampiri, operațiune ce a și reușit parțial, dar se pare că Stoker a întârziat ani față de momentul când trebuia să apară lucrarea. A luat-o foarte în serios. Scrisorile demonstrează negru pe alb nervozitatea sponsorului că autorul irlandez întârzie inacceptabil de mult cu cartea. Ba este și amenințat cu represalii înspăimântătoare.

-Și cine e persoana?

-Din păcate, nu știm. Ce știm e că are legătură cu “Ordinul Dragonului”.

-Ordinul dragonului? Societatea din care făcea parte tatăl celui despre care Stoker pretinde că ar fi vampir? Și care a dispărut de mai mult de cinci sute de ani? Vorbiți serios?

Charles nu știa ce să creadă din ce îi spunea comisarul. Dar coincidența cu ce i se întâmplase în ultimele zile era prea mare ca să nu existe o legătură. Ledvina trebuie să fi fost legătura. Într-un fel sau altul. Se întreba dacă acesta încerca să îi transmită vreun mesaj pe care ar trebui să îl priceapă sau era o continuare a sofisticatului joc de-a misterele în care era prins fără scapare. Și apărea din nou această idee a decredibilizării. Exact ca în povestea cu Biblia Diavolului.