Abecedarul lui Creangă, un succes imens. Peste 500.000 de exemplare au fost publicate doar până în 1889

Obiectul lunii aprilie la Muzeul Național al Literaturii Române Iași este „Metodă nouă de scriere și cetire”, prima lucrare publicată sub semnătura lui Ion Creangă, cunoscută și ca „Abecedarul lui Creangă”.

Răsfoind „Amintirile din copilărie”, îl întâlnim pe Nică a lui Ștefan Apetrii „buchisind” slovele complicate ale cărților bisericești din acea vreme (anii 1840-1850), tipărite în chirilică și fiind de folos doar chinuirii muștelor între pagini, insecte care își dădeau duhul îngropate între litere. Buchisea și se gândea la bădița Vasile și la Calul Bălan care îl aștepta la școala din acea vreme. Peste ani, năzdrăvanul Nică din Humulești avea să devină ieșeanul de seamă Ion Creangă, om cu învățătură teologică și pedagogică, clasic al literaturii noastre și, ca un ales al dascălului său de la Școala preparandală de la Trei Ierarhi din Iași, Titu Maiorescu (după aventurile de cleric soldate cu un eșec cunoscut), se dedică vocației de învățător, intuind de la început nevoia unui nou stil de predare, format pe un sistem de corelare eficientă între scris și citit, în mod logic și simultan. Cu siguranță, întreprinderea lui Creangă vine în adiacență cu ceea ce inițiase Titu Maiorescu la Iași, Societatea „Junimea”, cea care era gândită să reformeze limba română și să introducă definitiv alfabetul latin; în acest context, Creangă este chemat să edifice acest nou construct cultural, dar pornindu-l de la rădăcina tinerelor generații. Tinerii trebuiau să vină deja formați pentru receptarea și folosirea noii limbi și a scrisului modern.

În context, preocuparea autorităților vremii (mai ales după Unirea Principatelor Române) era legată de o formă unitară și modernizată a manualelor și, mai ales, de introducerea alfabetului latin, din ce în ce mai generalizat în mediile școlare și administrative. Astfel, „Metodă nouă de scriere și cetire pentru usul clasei I primaria” (Abecedarul lui Creangă), apărea la Iași, pe 8 iulie 1868 și avea să reapară în 23 de ediții tipărite, până în 1893. Lucrarea, cu caracter didactic explicit, de primă orientare modernă în spațiul învățământului românesc, este opera unui colectiv de învățători ai vremii (institutori, cum erau numiți): Ion Creangă, căruia i se alătură colegii de breaslă C. Grigorescu, Gh. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu și A. Simionescu.

Prima ediție a apărut prin sprijinul „Societății pentru învățătura poporului român”, la Iași, într-un număr de 4000 de exemplare. După prima apariție, lucrarea a fost aprobată și adoptată ca manual. În anul morții lui Creangă (1889), manualul se publicase în peste 500.000 de exemplare, ca argument că interesul statului era ca această reformă de limbă și scriere să se producă eficient.

În același context modernizator al învățământului nostru, Creangă a redactat după acest prim manual și alte lucrări didactice, tot în colaborare cu colegii dedicați meseriei de institutor: „Învățătorul copiilor”, „Carte de cetire în clasele primare de ambele secse”, „Povățuitoriu la cetire prin scriere după și stema fonetică” și „Geografia Județului Iași”. Așadar, între chinul muștelor prinse în ceaslov și până la cărțile deschise către viitorime s-a aflat același om: Nică a lui Ștefan Apetrii, ajuns Învățătorul Ion Creangă…(Text de Camil Iercan, muzeograf la Muzeul „Ion Creangă” Iași – Bojdeuca)