70 de ani de la deportările din Caucaz

În urmă cu 70 de ani, în februarie 1944, aproape jumătate de milioni de ceceni și inguși au fost adunați în vagoane de tren și exilați în zonele îndepărtate ale Uniunii Sovietice. Istoricii estimează că mai bine de o treime nu s-au mai întors niciodată acasă, scrie BBC.

„La răsăritul soarelui, cinci soldați au intrat în fiecare casă și au luat toți bărbații – oricine peste 14 ani. Eu aveam 10 ani. Atunci au zis că ne vor deporta pe toți”, își aduce aminte Isa Khashiyev. „Erau 10 persoane la noi în familie – mama și tata, bunica și șapte copii. Eu eram cel mai mare, iar sora mea cea mică avea 3 luni.”

„Soldatul desemnat să ne deporteze era foarte blând. A pus în camion cinci saci de grâne și ne-a ajutat să împachetăm lenjeriile și celelalte posesiuni. Am supraviețuit datorită lui”.

Camionul i-a dus pe membrii familiei familia Khashiyev la cea mai apropiată gară din Ingușeția, unde au fost băgați într-un vagon de tren împreună cu alte 10 familii.

Familia Khashiyev a pornit într-o călătorie de 15 zile către Kazahstan. „Nu aveam apă sau mâncare. Cei slabi sufereau de foame, iar cei mai puternici se mai dădeau jos din tren pentru a cumpăra de mâncare. Unii oameni au murit pe drum – nu din vagonul nostru, dar din vagonul alăturat am văzut cum scoteau două cadavre.”

Era frig și întuneric când au ajuns la Kokcetav, în câmpiile din nordul Kazakhstanului. „Am plecat cu o sanie, de pe care am căzut la un moment dat, dar au oprit-o și mama a fugit înapoi ca să mă caute.”

„Surioara mea a murit în noaptea aceea. Tata căuta un loc ca să o îngroape – a găsit un loc, a săpat groapa și a înmormântat-o… Probabil că a murit de frig.”

Exilații au fost găzduiți de familii locale, deși unii nu erau mulțumiți de situație. „Gazda nu a vrut să ne lase să intrăm – auzise că suntem canibali sau ceva de genul. In cele din urmă a acceptat să ne primească, dar nu vorbea deloc cu noi.”

Khashiyev este unul dintre cei aproape 100.000 de inguși deportați împreună cu 400.000 de ceceni. Ambele popoare din Caucaz aveau o lungă istorie de rezistență în fața autorităților, iar liderul sovetic, Stalin, îi suspecta că ar fi colaborat cu forțele germane în timpul avansului nazist din Caucaz în 1942-1943. Și alte naționalități au fost deportate în masă în acea epocă :balkarii și karaciaii, calmucii, tătarii din Crimeea și turcii din regiunea Meșketi.

Cei care au supraviețuit călătoriei dificile au trebuit să accepte reguli stricte privind mișcarea lor în teritoriu, trebuiau să raporteze autorităților periodic și, dacă nu respectau vreo regulă, riscau să ajungă în lagărele de concentrare, în care condițiile de trai erau și mai dure.

Ofițerii NKVD erau ochii și urechile guvernului și, ca atare, trebuiau să-i supravegheze atent pe deportați. Dar unor ofițeri, precum Alaudin Shadiyev, care luptase împotriva naziștilor, dar fusese totuși deportat, le era greu să-și îndeplinească sarcina. „Eram supărat, foarte supărat. Plângeam în fiecare noapte. Făceam ce puteam ca să-mi ajut poporul, dar și să ajut poliția secretă”, a mărturisit el. Sarcina lui Shadiyev era de a-i verifica pe exilați. El a fost însă îngrozit de condițiile de trai pe care le-a văzut la un orfelinat părăsit, unde copiii – de până la 12 ani – trăiau de fapt în pădure și mureau încet de foame.

Deportările au fost subiect tabu în timpul lui Stalin. Abia la patru ani de la moartea sa, în 1957, exilaților rămași în viață li s-a permis să se întoarcă acasă.