100 de ani de la stabilirea efectivă a relațiilor diplomatice dintre România și Japonia

Japonia a exercitat o puternică atracție pentru lumea occidentală începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atunci când, după peste două secole de izolare, s-a deschis lumii, relevând o artă și o cultură excepționale prin originalitate și rafinament, aproape neatinse până atunci de influențele externe. Astfel, această atracție irezistibilă față de Țara Soarelui Răsare a condus la apariția unui nou termen, japonismul (din limba franceză, le japonisme), care exprima nu numai un veritabil șoc cultural, ci și popularitatea și influența artei și culturii nipone tradiționale printre europeni și nord-americani.

Această fascinație a fost consolidată de transformarea Japoniei dintr-un stat feudal și izolaționist într-un stat modern și industrializat, datorată unei modernizări accelerate și asimilării formelor și instituțiilor occidentale, desfășurată concomitent cu păstrarea vechilor tradiții.

Primele contacte diplomatice românești cu Japonia au avut loc după obținerea independenței de stat a României, când Principele Carol I (1839-1914) a adresat Împăratului Meiji (1852-1912) o scrisoare de notificare în acest sens, la 10 mai 1880, prin intermediul Legației României la Paris, scriu cei de la Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe pe pagina de socializare a instituției.

În document se menționa: „România, proclamându‑și în mod solemn independența sa ca stat liber și suveran, în cursul războiului din 1877‑1878, și acest act fiind consacrat de Tratatul de la Berlin, din 13 iulie 1878 și recunoscut de către toate Puterile Europei, suntem fericiți să putem notifica Majestății Voastre Imperiale și Regale acest eveniment care reprezintă o garanție pentru progresul și siguranța intereselor generale la Dunărea de Jos (...) Sperăm că Majestatea Voastră Imperială și Regală va binevoi să ne acorde, precum alte Puteri, prietenia Sa care ne este prețioasă. Noi ne‑am simți fericiți să vedem că între Imperiul Japoniei și România se vor stabili relații de bună și cordială înțelegere“.
Japonia a recunoscut independența de stat a României la 30 martie 1881, exprimându-se dorința promovării unor relații de prietenie și colaborare.
Marile evenimente din istoria României sau a Casei Regale din perioada următoare, precum proclamarea Regatului (1881), desemnarea ca succesor la tron a Prințului Ferdinand de Hohenzollern‑Sigmaringen (1889), căsătoria acestuia cu Prințesa Maria de Edinburg (1893), au fost notificate oficial Împăratului Japoniei de către Regele Carol I, schimburile de scrisori cu aceste ocazii reiterând dorința stabilirii unor relații mai strânse.
„Dorința noastră cea mai vie este de a vedea că relațiile de prietenie și simpatie dintre România și Imperiul Japoniei se întăresc prin raporturi strânse și efective, având în vedere schimbul de produse agricole și industriale ale celor două țări, în avantajul lor economic și comercial reciproc“ se arăta în scrisoarea de notificare a proclamării Regatului României, la 14 martie 1881.
La rândul său, Împăratul Japoniei a notificat suveranului român de la București cele mai importante evenimente survenite în cadrul Casei Imperiale de la Tokyo.
Primele discuții despre deschiderea unei Legații a Japoniei în capitala României, precum și a două consulate nipone la București și Galați, s-au desfășurat prin intermediul misiunilor diplomatice ale celor două țări la Viena, începând cu anul 1902, dar nu au avut rezultate imediate, din cauza evenimentelor din Extremul Orient din 1904‑1905. Față de acest conflict, România a avut o poziție de strictă neutralitate, având în vedere protejarea propriilor interese și menajarea raporturilor cu vecinii de la răsărit.
Negocierile au fost reluate după anul 1910, însă România dispunea de resurse financiare calibrate pentru a susține o reţea de reprezentanţe diplomatice și oficii consulare, modestă prin comparaţie cu cele ale Marilor Puteri, dar configurată în raport cu interesele directe, restrânse atunci din punct de vedere geografic, la Europa și Orientul Apropiat.
De la acea dată, între cele două state au început să se deruleze o serie de contacte oficiale la diverse nivele de reprezentare, chiar dacă nu se stabiliseră relații diplomatice prin intermediul unor reprezentanțe permanente.
În contextul Primului Război Mondial (1914-1918), România și Japonia au devenit aliate în cadrul Antantei, ambele state urmărind realizarea propriilor interese politice și militare, atent calibrate în raport cu imperiul cu care ambele țări aveau granițe comune.
Această situație și noile realități geopolitice și necesități strategice au creat premize favorabile pentru apropierea dintre România și Japonia în plan politic și militar, inclusiv pentru reluarea problemei stabilirii relațiilor diplomatice.
România avea nevoie să se apropie mai mult de Japonia, una dintre marile puteri beligerante care ar fi putut susține atingerea obiectivelor românești la viitoarea Conferință de Pace, motiv pentru care primul ministru român Ion I.C. Brătianu a intervenit personal pe lângă ambasadorul japonez la Sankt Petersburg, cu ocazia vizitei sale în Rusia, din mai 1917, când a solicitat acordul părții nipone japoneze pentru deschiderea unei Legații a României la Tokyo.
Astfel, la 6 august 1917, a fost adoptată la Iași decizia guvernamentală de deschidere a două noi Legații ale Regatului României, la Washington și la Tokio, ratificată printr-un decret regal semnat de Regele Ferdinand I.
La 13 septembrie 1917, Nicolae Xenopol a fost numit plenipotențiar al Regelui Ferdinand, fiind „învestit cu depline puteri, ca să facă și să semneze în numele Nostru, cu plenipotențiarii Guvernului Maiestății Sale Împăratului Japoniei, o înțelegere de amiciție între România și Japonia“.
Nicolae Dimitrie Xenopol (11 septembrie 1858- 5 decembrie 1917) a fost un experimentat politician și ministru român, cunoscut critic literar, eseist și om de cultură. Era fratele mai tânăr al marelui istoric Alexandru Dimitrie Xenopol, fiind inițial inspirat de liderul mișcării conservatoare Junimea, Titu Maiorescu. Mai târziu, în jurul anului 1880, Nicolae Xenopol s-a îndepărtat de junimiști și s-a apropiat de curentul liberal și apoi de cel conservator-democrat, prilej ce a declanșat o aprigă controversă cu poetul Mihai Eminescu, purtată în presa vremii. În 1912, Nicolae Xenopol a contribuit la crearea Academiei de Studii Economice din București, îndeplinind în acea perioadă funcția de ministru al Comerțului.
Nicolae Xenopol a parcurs o lungă și grea călătorie până în Japonia, unde a ajuns la 28 octombrie 1917, prezentându-se în audiență la Împăratul Taishō (1879-1926) la 19 noiembrie. Din păcate, din cauza recidivării unei boli de rinichi mai vechi, Nicolae Xenopol a decedat la 5/18 decembrie 1917. Autoritățile japoneze i‑au organizat funeralii la nivelul unui înalt demnitar aliat, fiind înmormântat în cimitirul Aoyama din Tokyo. Ulterior, a fost deshumat și repatriat, în urma demersurilor ministrului român de externe Take Ionescu, fiind reînhumat la Cimitirul Bellu din București, la 18 mai 1921.
Deși momentul din 1917 a fost reținut ca fiind data stabilirii relațiilor diplomatice și deschiderea Legației României din Japonia în istoriografia română și memoria instituțională de la București, această interpretare este discutabilă, având în vedere faptul că Nicolae Xenopol a avut doar o misiune cu caracter temporar, iar Legația nu a fost deschisă și nu funcționat efectiv atunci - poziție susținută și de partea japoneză.
Conform înțelegerii pentru stabilirea relațiilor diplomatice pentru care primise deplinele puteri Nicolae Xenopol - și care nu a mai fost semnată din cauza morții neașteptate a trimisului român - părțile declarau că vor acredita ulterior câte un reprezentant diplomatic pe lângă Curțile celor două state și își vor acorda reciproc clauza națiunii celei mai favorizate.
Relațiile bilaterale s-au intensificat cu ocazia participării celor două țări la Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920, Japonia semnând alături de România și alte state seria de tratate prin care s-au reglementat oficial atât noile configurații politice și teritoriale, precum și problemele economice și financiare rezultate în urma Primului Război Mondial. Prin Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920, principalele puteri aliate - Franța, Imperiul Britanic, Italia și Japonia - au recunoscut oficial unirea Basarabiei cu România, dar Japonia nu a mai ratificat acest tratat, având în vedere interesele strategice proprii.
Între 16 martie și 10 aprilie 1920 s-a aflat în Japonia viitorul mare diplomat român Victor Cădere, pe atunci tânăr căpitan însărcinat cu misiunea repatrierii prizonierilor de război români din fost armată austro-ungară aflați în Siberia. Fin observator, diplomatul român a realizat un scurt rezumat al interacțiunii cu autoritățile japoneze, în special cele militare, dar a surprins și aspecte inedite ale vieții cotidiene și a emis judecăți de valoare asupra spiritului japonez din epocă, consemnate într-un interesant volum de memorii.
Între 20 iunie și 27 iulie 1920 a avut loc vizita oficială în Japonia a Principelui Carol, moștenitor la tronul României, un prilej important pentru consolidarea raporturilor româno‑japoneze, pe parcursul căruia s-a reiterat solicitarea stabilirii relațiilor diplomatice pe baze permanente, prin deschiderea de legații la București și Tokyo. Totodată, se avea în vedere și diversificarea raporturilor economice prin semnarea unui acord comercial și acordarea unui credit guvernamental japonez pentru furnizarea de produse industriale din Japonia.
Discuțiile cu caracter tehnic au fost purtate de o mică delegație de experți, compusă din Radu Djuvara, secretar I de legație, directorul Direcției Economice din cadrul Ministerului Afacerilor Străine de la București și Nicolae Arion, locotenent-colonel, consilier economic.
Raportul adresat șefului misiunii, Principele moștenitor Carol, expunea principalele acțiuni și convorbiri desfășurate, în final arătându-se că „în Japonia se așteaptă sosirea Legațiunei noastre. Din cauza scumpetei vieței la Tokio sunt de părere că personalul Legațiunei să fie redus la strictul necesar și să ne mărginim la numirea unui Ministru și a unui Atașat comercial fără ca să mai avem nevoe de Secretar, Atașat Militar și Consul“.
De altfel, în cursul vizitei, ministrul de externe Take Ionescu a avut ideea de a-i propune lui Nicolae Filodor, diplomat de carieră și membru al delegației române, să rămână în Japonia pentru a fi numit șef al Legației României la Tokyo, propunere declinată de acesta, la acea dată ministru al României la Atena.
Alt membru al delegației conduse de Prințul moștenitor al României, generalul Constantin Găvănescul, ne-a lăsat un jurnal al călătoriei sale în jurul lumii, inclusiv pentru segmentul nipon: Ocolul Pământului în șapte luni și o zi. Jurnalul de călătorie al Principelui Carol (volumele I-VII).
La 24 iunie 1921 sosea la Tokyo Edgar Mavrocordat, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României în Japonia, ocazie cu care s-a (re)deschis Legația României la Tokyo, închisă apoi din păcate, la 1 aprilie 1922, din motive bugetare.
În cele din urmă, și Legația Japoniei la București a devenit operațională la 12 martie 1922, când Genshiro Nishi, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al împăratului Japoniei în România notifica sosirea sa la post ministrului român de externe Ion Gh. Duca.
Avea să fie începutul unei legături ce împlinește un secol anul acesta, bunele relații diplomatice din trecut reprezentând fundamentul pentru viitor. Japonia este una dintre cele mai avansate țări la nivel mondial și joacă un rol esențial în asigurarea climatului de pace și de securitate regionale, fiind un important partener strategic, politic și economic al UE, partener global al NATO. România are relații speciale cu Japonia, fundamentate pe valorile comune și pe convergența pozițiilor în marile probleme internaționale, mai notează

 Mai multe documente și infomrații despre relațiile diplomatice dintre România și Japonia, pe pagina de socializare a Arhivelor Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe.